“Trupul viaza prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului placuta lui Dumnezeu prinde viata comportamentul exterior. Fara suflet trupul nu este decat un cadavru; parasit de el, incepe sa se descompuna si sa imprastie un miros urat; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este insotit de o lucrare corespunzatoare a sufletului, se dovedeste mai intai lipsit de rod spiritual, apoi se lasa coplesit de mandrie, de parerea de sine, de fatarnicie, de satisfactia omeneasca si de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat si de recunoscut. Ele se dezvolta si se intaresc foarte rapid, acoperite de o aparenta evlavie exterioara, cand aceasta nu este animata de o autentica viata spirituala.
Omul care isi admira propria sa evlavie exterioara nu va scapa de a trece de la pietate la fatarnicie. Fatarnicia, formalismul, este deosebit de placuta lumii atinsa de orbire; ea este atrasa de lauda, de stima si increderea oamenilor; ea il intoarce pe calugar de pe calea Crucii, ea ii asigura o situatie pamanteasca, omeneasca, foarte confortabila. Cum fatarnicul este atat de avantajat si vede, pe de o parte, castigul pe care-l obtine din practicile sale, iar pe de alta, ocarile si persecutiile pe care le indura din partea lumii atletii lui Hristos, se va stradui din ce in ce mai mult sa se distinga prin fatarnicie si complezenta omeneasca.
Cand se desavarseste in fatarnicie, sfarseste prin a deveni unul dintre acei farisei care respecta litera legii - acea litera care ucide - si respinge duhul care da viata. Cu toate ca vorbeste fara incetare despre Dumnezeu si despre virtute, fariseul este in acelasi timp complet strain de Dumnezeu si de virtute: este gata - si este foarte pregatit pentru aceasta - sa implineasca nu importa ce invoiala, sa recurga la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu. Este firesc sa aduni ceea ce ai semanat. Sufletul nu poate ramane inactiv: daca nu-l angajezi la o lucrare care-l orienteaza inspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil intr-o alta directie de catre gandurile si sentimentele ce se nasc in el, isi va agrava caderea si va amplifica minciuna si raul de care a fost atins.
Trebuie luate masuri din timp pentru a nu deveni un fariseu si pentru a nu-ti pierde mantuirea si fericirea vesnica din pricina unei trecatoare bucurii pe care ti-o aduc avantajele pamantesti si laudele oamenilor. Inima noastra este slaba: ea foarte usor se poate lasa antrenata de catre un viciu ascuns sub o masca seducatoare. Cel care vrea sa ia masuri de precautie impotriva fatarniciei, sa aiba grija ca de la intrarea in manastire sa se obisnuiasca cu o lucrare corecta a sufletului”.
“Teme-te de aceasta fatarnicie, teme-te de fatarnicie, in primul rand in tine insuti, apoi in ceilalti; teme-te de aceea, ca este in spiritul timpului, fiind in stare sa molipseasca pe oricine, la cea mai mica inclinare spre purtare usuratica… Urmareste fatarnicia in tine insuti, izgoneste-o dinauntrul tau; fereste-te de gloatele molipsite de ea, care actioneaza voit sau inconstient in aceasta directie, mascand slujirea lumeasca prin slujirea lui Dumnezeu, cautarea bunurilor trecatoare prin cautarea bunurilor vesnice, ascunzand sub masca sfinteniei un trai si un suflet vicios, supus in intregime pasiunilor“.
Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.
“Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu (…) Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25). (…) Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. “Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc?” (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.
Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu! Aceasta, care in ochii tai este trufie - de fapt este sfanta smerenie”.
(Sfantul Ignatie Briancianinov - “Despre adevarata si fatarnica smerita-cugetare” in: “Despre inselare“)